Arhivă pentru Februarie 2011

File din folclor

Februarie 24, 2011

Datorită faptului că azi am sărbătorit Dragobetele, pe langă faptul că am sărbătorit pomenirea aflării cinstitului cap al sfântului proroc Înaintemergător şi Botezător Ioan, vreau să vă prezint o nouă poezie din folclor, foarte frumos spusă, tot poezie de dor, ca să împac şi Dragobetele şi folclorul(vorba vine, că şi Dragobetele tot folclor e). Poezia face parte tot din volumul „Mândră-i floarea dorului”, şi sper să vă placă si vouă:

Mândră dragă, de departe,

Îţi trimit această carte.

Carte scrisă la  lumină,

Şi cu dor de la inimă;

Carte scrisă la lămpaş,

Ochii sărutaţi-i-aş;

Carte scrisă cu dor,

De ce plângeţi, ochilor?

Anunțuri

Piloții orbi

Februarie 19, 2011

Acest articol a fost publicat în 1937, în periodicul ”Vremea” de Mircea Eliade, aducând o critică la adresa conducătorilor politici de la aceea vreme.  Publicarea de față, sublinează doar asemănarea „vizionară” a politicoșilor din România interbelică cu cei din „Românica” post-comunistă.

Dincolo de criticile aduse articolului (și anume, că încercă  să creeze o societate românească ideală, și că este doar o idee din tinerețea autorului asupra căreia nu a mai revenit niciodată, semn că el însuși ar fi văzut-o mai mult ca pe o scăpare tinerească) rămâne totuși realitatea, tristă, care dacă nu e criticată și dacă nu e adusă în discuție, va continua în aceeași mocirlă, sau poate și mai rău… sau poate mai bine, bineînțeles, asta într-o situație ideală/ireală.

Iar în ce priveste autorul și înclinațiile sale din tinerețe, cred că ar trebui să aruncăm un ochi peste contextul interbelic. Faptul că în perioada interbelică autorul avea înclinații înspre Mișcarea Legionară, nu trebuie să ne surprindă deloc, și nici nu trebuie să-l catalogăm drept fașist ori antisemit*. Dacă o să citim și alte articole a lui M. Eliade din presa legionară interbelică, o să ne dăm seama că simpatiile sale pentru Gardă, se datorau revoluției spirituale pe care Garda o propovăduia, prin ideologul ei cel mai de seamă, Nae Ionescu. Acest interes pentru o revoluție spirituală va marca întreaga viața a lui M. Eliade, ajungând să fie cunoscut întregului mapamond prin Tratatul de istorie a religiilor. Însă, faptul că politica legionară, atat cea seculară cât și cea religioasă a clacat, se transformă, într-o dezamăgire totală pentru M. Eliade, subiect asupra căruia autorul nu a mai revenit niciodată – explicabil, nu?

Totuși, poate unii dintre voi mi-ar reproșa faptul că M. Eliade era contra majorității populației evreiești, care de altfel e destul de evident în unele dintre articolele sale. Acest fapt, se datora evreilor înșiși, întrucât mulți dintre aceștia au venit în România săraci, iar în decursul câtorva ani, uneori chiar decenii s-au îmbogățit pe spinarea țăranilor români. Ceea ce era de blamat, era că doar ei, populația evreiască, păreau să dețină formula secretă a îmbogățiri peste noapte, cu toate acestea, nu sunt singurii și unicii care se îmbogățeau pe spinarea țăranilor (vezi aici și cazul politicienilor sau altor politruci), dar constituiau majoritatea (discursurile lui Mihail Kogălniceanu din Parlament sunt foarte expresive, în acest sens). Dar faptul că majoritatea dintre ei nu se spuneau legilor țării – ca spre exemplu, ei (majoritatea) nu făceau armata, și nici se considerau români – în alte state erau evrei, dar în primul rând erau italieni, francezi, germani etc. – au atras asupra lor, în mod natural, un cert grad de ură din partea românilor, care nu avea nimic de a face cu religia lor mozaică sau cu ura rasială a naziștilor, ci era pur și simplu o ură dată de o problemă economică. Această problemă apare în special din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care mai apoi va fi intensificată de migrația evreilor din Germania și Polonia datorită represaliilor naziste.

Mai apoi, vedem că mulți dintre evreii din Polonia și România s-au școlit la Moscova în vederea implementării dictaturii proletariatului, și care la ocupația sovietică a jumătații estice a Poloniei, s-z zvonit că era bine tratată de către ocupant, motiv ce i-a determinat pe tot mai mulți să se inscrie în rândurile mișcării comuniste, avînd în cele din urmă un rol determinat în facilitarea subjugării țării pentru ursul roșu. (Dar asta e o altă discuție – pentru explicații mai pe larg și mai pe înțeles vezi cartea lui Paul Goma,  Săptămâna Roșie, pe care o găsești și în format pdf, vorba aceea, la un click distanță – click)

*antisemit nu înseamnă doar anti-evreu, ci și împotriva celorlalte triburi semitice, ca spre exemplu arabii, sau palestinienii. Chiar dacă naziștii sunt catalogați drept antisemiți, este un termen prost folosit, întrucât la ceea ce se întâmplă azi în Palestina ocupată de statul evreu, îi putem considera pe evrei inșiși ca antisemiți.

„Imoralitatea clasei conducãtoare românești, care deține “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia naționalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit țãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administrație și învãțãmânt, cã s-au desnaționalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranței statului și toate aceste atentate contra ființei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generațiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile și eroismul anilor cumpliți 1916-1918 – lãsând sã se aștearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acești aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (și când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fața contemporanilor și în fața istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de corupție, bacșișuri, demagogie și șantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãși existența istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus și ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase și mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nostru este condusã de niște piloți orbi. Acum, când se pregãtește marea luptã dupã care se va ști cine meritã sã supraviețuiascã și cine își meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare își continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsești cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenințarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceștia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaște unele exemple tragice de state înfloritoare și puternice care au pierit în mai puțin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înțeleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldații tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Și deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãțenii fostelor state glorioase își pierd limba, credințele, obiceiurile – și sunt înghițiți de popoare vecine.

Luntrea condusã de piloții orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înțeles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, neguțãtorii își vedeau de afaceri, tinerii de dragoste și țãranii de ogorul lor. Numai istoria sția cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însușirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românești constã în pierderea acestui instinct și în înfiorãtoarea lor inconștiențã, în încãpãțânarea cu care își apãrã “puterea”. Au fost elite românești care s-au sacrificat de bunã voie, și-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor noștri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putințã ca sã-și prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambițiile pe care și le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Și nu în aceste câteva miliarde risipite și câteva mii de constiințe ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înțeleg sã se resemneze.

Sã amintim numai câteva fapte și vom întelege de când ne conduc pilotii orbi.

Cel dintâi lucru pe care l-au fãcut iugoslavii dupã rãzboi a fost sã colonizeze Banatul românesc aducând în masã de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de a avea linistea și coheziunea politicã pe care am fi putut-o avea noi: problema croatã isbucnise cu violentã. Cu toate acestea, știind cã adevãrata granițã nu e cea însemnatã pe hãrti ci limita pânã unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au fãcut tot ce le-a stat în putințã ca sã deznaționalizeze județele românesti. Și se pare cã au reusit. În orice caz, acum, la granita Banatului, stau masive colonizãri sârbesti, sate care nu existau la conferința pãcii…

La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele șvãbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obtinut astfel o impresionantã majoritate. Nici un guvern român n-a fãcut, însã, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliați sinceri pe care i-am fi putut avea pentru ca sã contrabalansãm elementele maghiare. Dimpotrivã, de la unire încoace sașii și svabii au fost necontenit umiliti – iar ungurii favorizați.(Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamã de unguri!). În 1918 sașii nu se întelegeau cu șvabii. Am fi putut profita de aceste neîntelegeri. N-am profitat. Dimpotrivã, am fãcut tot ce ne-a stat în putintã ca sã accelerãm unirea tuturor elementelor germanice. Și astãzi, sașii și șvabii sunt uniți – și sunt împotriva noastrã.

Ungurii au colonizat granița încã din 1920, deși și astãzi se gãsesc înapoia acestei centuri de fier nu stiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizãri, pentru cã toate satele de pe frontierã sunt românești. În schimb, am stat cu mâinile în sân și am privit cum se întãrește elementul evreiesc în orașele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum Țara Oașului s-a pãrãginit, cum s-au fãcut colonizãri de plugari evrei în Maramureș, cum au trecut pãdurile din Maramureș și Bucovina în mâna evreilor și maghiarilor etc. etc.

Cei 10.000 de țãrani români veniți din Ungaria continuã sã moarã de foame. Am luat sate de români din Banat și am colonizat Cadrilaterul – în loc sã pãstrãm pe bãnãteni acolo umde sunt și sã aducem la frontiera bulgarã numai macedoneni, singurii care rãspund la cuțit cu toporul și la insulte cu carabina. Astãzi româncele bãnãțene cerșesc în Balcic…

Dintre toate minoritãțile noastre, în afarã de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lãsat sã plece. Pãmânturile lor, în bunã parte, au intrat în stãpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lãsat pe bulgari sã-și cumpere și sã cultive pãmânt pânã la Gurile Dunãrii. Pilotii orbi s-au fãcut unealta celei mai înspãimântãtoare crime împotriva ființei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunãrii spre Deltã și Basarabia. N-a fost un singur om politic român care sã înțeleagã cã ultima noastrã nãdejde, asa cum suntem înconjurați de oceanul slav, este sã ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunãreni cu slavii din Basarabia. În loc sã alungãm elementul bulgãresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur și simplu Gurile Dunãrii cu grãdinari bulgari.

În acelasi timp, piloții orbi au deschis larg portile Bucovinei și Basarabiei. De la rãzboi încoace, evreii au cotropit satele Maramureșului i Bucovinei și au obținut majoritatea absolutã în toate orasele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei și astãzi mai au foarte putin sã-și dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunãre. Reni este punctul de unire a celor douã populatii slave – pe pãmânt românesc. Imediat dupã rãzboi, în Basarabia românii reprezentau 68 la sutã din populație. Astãzi, dupã statistici oficiale, ei sunt numai 51 la sutã.

Elitele politice românești, în loc sã se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitațiilor separatiste – așa cum au fãcut guvernele austriece pânã la rãzboi, încurajând sistematic pe ruteni ca sã loveascã în români și poloni – s-au mulțumit sã tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în Basarabia.

În anul 1848, rutenii din Galiția revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galiția), care ar fi trebuit sã devinã semi-autonomã în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au știut sã se apere (în Constituanta austriacã de la Kremsir). Dar rutenii, dupã rãzboiul cel mare, au gãsit un neașteptat aliat în pilotii orbi ai României care, în loc sã lupte pentru revendicãrile ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) și-au arãtat prietenia fatã de acești slavi lãsându-i sã se înmulțeascã peste mãsurã în Bucovina și sã coboare cât mai jos în Basarabia. Astãzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hãrti ale viitorului stat ucrainean în care se gãsesc înglobate Bucovina si Basarabia. Nãdãjduiesc cã la ceasul când știu lucrurile acestea, prietenul care mi- a atras atenția asupra hãrților profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varșovia) a izbutit sã le fotografieze pe toate – pentru ca sã facem amândoi dovada, dacã va fi nevoie.

Inutil sã mai continui. Și am fost stãpânit de acest înspãimântãtor sentiment al inutilitãții în tot timpul cât am scris paginile de fațã. Știu foarte bine cã evreii vor țipa cã sunt antisemit, iar democrații cã sunt huligan sau fascist. Știu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administrația” e proastã – iar alții îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãților. Ca și când aceleași tratate au putut împiedica pe Kemal Pașa sã rezolve problema minoritãților mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia . Ca și când iugoslavii și bulgarii s-au gândit la tratate când au închis școlile și bisericile românești, deznaționalizând câte zece sate pe an. Ca și când ungurii nu și-au permis sã persecute fãțiș, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca și când cehii au șovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

Cred cã suntem singura țarã din lume care respectã tratatele minoritãților, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura și ajutându-le sã-și creeze un stat în stat. Și asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur și simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai știe ce înseamnã un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii țipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”!

Oamenii aceștia, care sunt oameni vii și clarvãzãtori, își apãrã primatul economic și politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligențã și atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te aștepți ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi și cu foarte multe obligații – dupã ce au gustat din mierea puterii și au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-și menținã deocamdatã pozițiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – și, în ceea ce mã privește, eu le înțeleg lupta și le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristețea și spaima mea își au, însã, izvorul în altã parte. Piloții orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai puțin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care așteaptã pur și simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Același și același lucru, ca și când am trãi într-o societate pe acțiuni, ca și când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca și când vecinii noștri ne-ar fi frați, iar restul Europei unchi și nași. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi românește, cã în Maramureș, Bucovina și Basarabia se vorbește idis, cã pier satele românești, cã se schimbã fața orașelor – ei te socotesc în slujba nemților sau te asigurã cã au fãcut legi de protecția muncii naționale.

Sunt unii, buni “patrioți”, care se bat cu pumnul în piept și-ți amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu și pește și nu cunoșteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârșitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioții care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistența țãranilor. Blestemele s-au ținut apoi lanț. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal și “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Piloții orbi au intervenit și aici, cu imensa lor putere politicã și administrativã.

Toatã Muntenia și Moldova de jos se hrãneau iarna cu pește sãrat; cãruțele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul și peștele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totuși o hranã substanțialã. Piloții orbi au creat, însã, trustul peștelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de pește (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu pește ca sã nu scadã prețul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane și se vinde numai unul (restul putrezește), grav e cã țãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Și acum, când populația de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuiește (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã și aspirinã, ci printr-o hranã substanțialã.

Nu mai vorbiți, deci, de cele șapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-și pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar și tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistența sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova și în Basarabia cad chiar de la  cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, pește, fructe și care bea vin în loc de țuicã.

Noi n-am înțeles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “ținem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în același timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi și ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

…Dar piloții orbi stau surâzãtori la cârmã, ca și când nimic nu s-ar întâmpla. Și acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credințã, și cu bunãvoințã; numai cã, așa orbi cum sunt, lipsiți de singurul instinct care conteazã în ceasul de fațã – instinctul statal – nu vãd șuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia și meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã țarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Uneori, când sunt bine dispuși, îți spun cã n-are importanțã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori și inteligenți și, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în țarã. Dacã așa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza țara cu englezi, cãci și ei sunt muncitori și inteligenți. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândește astfel, și-ți vorbeste despre calitãțile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…

Cã piloții orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – puțin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a știut și nu știe ce înseamnã un stat. Și asta e destul ca sã începi sã plângi.

Iubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut !”

Să cultivăm folclorul

Februarie 10, 2011

Inspirat de Seby, fără să mai insist asupra lăsări în uitare a folclorului (a rădăcinilor noastre în fond) vreau să vă prezint o poezie de dor. Folclor de pe plaiurile Crişanei, poezii adunate de mai mulţi autori, în perioada comunistă, sub egida Casei regionale a creaţiei populare Crişana în cartea „Mândră-i floarea dorului”. Poezia sună cam aşa:

De s-ar putea dorul scrie,

Cum se scrie pe hârtie,

Ori să îl poţi desena

Pe hârtie cu ceva,

Cum îl simte inima,

Poate s-ar împuţina!

Dară dorul cine-l poartă,

Îi dor pe viaţa toată

Şi oricât ar desena

Nu îl poate arăta!

Că nu-i flacără, nici foc,

Batăr s-ar aprinde pe loc,

Nu-i nici aripă de vânt,

Nu-l poţi scrie nicicând,

Dar îl porţi până-n mormânt!

  • poezie preluată de la Nan Elisabeta din satul Tăgădău

 

meditaţie…

Februarie 6, 2011

Vineri la examen mă tot prosteam cu un coleg, iar profesorul ne-a atras atenţia că deranjăm, atât pe colega care răspundea, cât şi pe dânsul, şi ne-a sugerat să ne ocupăm de altceva, să ne vedem fiecare de subiectul nostru, ne-a spus ceva de genu: ’…meditaţi mai bine la nemurirea sufletului…’. Nu am făcut chiar asta, dar mi-am adus aminte de o frază a Fericitului Augustin, care spunea în felul următor: „Aşadar, care este pricina pentru care socotim că trebuie să ne îndoim, chiar dacă nu am fost nicicând înţelepţi, când noi prin voinţă ducem şi merităm o viaţă de laudă şi fericită, şi tot prin voinţă merităm şi ducem o viaţă urâtă şi de plâns?.[…] Din aceasta rezultă că oricine voieşte să trăiască corect şi cinstit – dacă e vrednic să voiască acest lucru mai presus de lucrurile trecătoare -, dobândeşte un lucru atât de însemnat cu o atât de mare uşurinţă, încât nu-i trebuie nimic altceva, pentru a avea ceea ce a voit, decât însuşi faptul de a voi.”

Ce ziceţi, are dreptate?