Arhivă pentru Ianuarie 2012

„superștițiozilor”…

Ianuarie 28, 2012

Gheorghe Șincai(1754-1816) s-a născut în localitatea (Râciu de Câmpie) care azi îi poartă numele, Șincai, din județul Mureș, și a murit în Košice, o localitate din Slovacia de azi. A studiat, pe rând, la Târgu Mureș, apoi la Cluj, Bistrița, Blaj, „Colegiul Sfânta Barbara” din Viena și la Colegiul Pontifical „De Propaganda Fide” de la Roma(unde a deținut postul de bibliotecar), în ultimele două orașe fiind împreună cu Samuil Micu.

Gheorghe Șincai

Gheorghe Șincai

Printre alte calități o avea și pe aceea de poliglot, vorbea limba greacă, latină, maghiară, germană, italiană și franceză. A lăsat în urma sa o serie de opere foarte importante, precum: „Hronica românilor şi a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările şi faptele unora faţă de ale altora nu se pot scrie pre înţeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci şi patru de ani culese” în care el aduce argumente inedite despre originea și continuitatea românilor în spațiul „Vechii Dacii”, descoperite în arhivele Vaticanului; „Elementa linguae daco-romanae sive valachie”, scrisă în colaborare cu Samuel Micu, „Catehismul cel mare cu întrebări şi răspunsuri alcătuit şi întocmit pentru folosul şi procopseala tuturor şcoalelor normaliceşti a neamului românesc” și multe altele.
În aceeași lucrare „Învățătură firească spre surparea superstiției norodului”, Gheorghe Șincai, după o expunere a rolului focului și a proprietăților lui, se ocupă de o altă categorie de „superștițiozi”, cei care cred în puterile magice și supranaturale ale focului. Să-i dăm cuvântul:

Din puterea cea prea mare a focului, despre care cuvântai mai nainte, poți judeca, o, cetitorule!, cât de mare este nebunia și a jidovilor și a creștinilor acelora carii vreau să împedece aprinderile cele mai groaznice prin niște cuvinte care, fără de temei și tocma cu necinstea lui Dumnezeu, le întrebuințează ei din Sânta Scriptură spre stingerea focului mai adogând la cuvintele acelea și niște ceremonii și mornăituri deșerte; pentru că știut lucru este că cuvintele care se află scrise în S(fânta). Scriptură nu pentru aceea s-au scris într-însa pentru ca să le schimosim noi și să trăim cu dânsăle după rău cugetul nostru. Ci pentru aceea s-au scris pentru ca să facem și să credem ce ni s-au zis sau ce ni s-au arătat printr-însele. Căci unde e scris în toată S. Scriptură că sânt într-însa cuvinte prin care s-ar putea stinge focul? De sânt, precum rău li se pare și jidovilor și creștinilor celor superștițiozi, pentru ce nu-și apără aceștia căsile și olatele sale de foc cu cuvintele acelea? Au nu pentru aceea nu le apară pentru că numai apa e mișlocitoarea cea mai bună și cea mai puternică asupra focului?


Anunțuri

24 ianuarie

Ianuarie 24, 2012

În 1859 trebuia să aibă loc alegeri în cele două principate române, Moldova și Țara Românească, și conform tratatelor internaționale fiecare dintre principate trebuia să aibă domn separat. La 5 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei, fără prea multe agitații.Alexandru Ioan Cuza

Alegerea sa s-a datorat trecutului său în slujba luptei pentru idealul național: a fost unul dintre cei mai importanți revoluționari de la 1848 din Moldova, va fi arestat și exilat, teoretic, căci practic a reușit să scape din mâinile celor care îl escortau spre Galați cu destinația de vacanță spre Turcia otomană, probabil, fără bilet de întoarcere, și se refugiază în Transilvania alături de Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Costache Negri și alții. Va asista la Marea Adunare Națională de la Blaj, unde țăranii români au strigat într-un cuget: „Noi vrem să ne unim cu Țara!” ceea ce l-a impulsionat și mai mult pe Alexandru Ioan Cuza în lupta pentru idealul național: unirea tuturor românilor într-un singur stat. Deși nu a realizat acest lucru întocmai, Alexandru Ioan Cuza a făcut primul pas spre unitatea națională, unind Țara Românească cu Țara Moldovei.

După alegerea sa ca domn în Moldova, conform tratatelor și înțelegerilor internaționale, Alexandru Ioan Cuza trebuia să plece la Constantinopol ca să depună jurământ față de sultan, dat fiind faptul că Imperiul otoman era puterea „protectoare” a principatelor (adică avea dreptul de a „mulge” țările române de bani, grâu și altele). Astfel, în drum spre Înalta Poartă, Cuza va trece prin București, unde alegerile erau în desfășurare. Dosarul pentru candidatură și-l depuseră Barbu Știrbei și Gheorghe Bibescu, din partida consevatoare, iar cei din partida unionistă nu aveau încă un candidat. Astfel  Vasile Boerescu este cel care îi va anunța candidatura lui Alexandru Ioan Cuza la funcția de șef al statului, adică domn (sau hospodar, cel care avea să hopodărească treburile statului), care va fi ales în final prin unanimitate de voturi la 24 ianuarie 1859. Ajungând astfel la Constantinopol cu două centuri unificate și un singur titlu de campion, acela de domn al Țării Moldovei și al Țării Românești (care se va transforma în scurt timp în titlu de domn al României) punând Poarta și Marile Puteri în fața faptului împlinit.

Impulsionat de strigătele galeriei românești transilvănene de se uni cu Țara, Alexandru Ioan Cuza îi va determina la rândul său și le va ridica moralul în lupta pentru unitatea națională, printr-o victorie parțială – unirea Țării Romanești cu Moldova – de-alungul unui lung război care se va termina cu unitatea națională românească, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și a Transilvaniei cu patria mumă în 1918.

Istoria a făcut ca, astăzi, Basarabia să nu mai facă parte din trupul mamă. Ne rămâne deci nouă celor tineri sau mai puțin tineri și celor ce au să vină să luptăm pentru împlinirea unității naționale. Mi s-ar putea reproșa că sunt imperialist sau cine mai știe ce, dar nu, eu nu vreau ca să încorporăm sau să subjugăm nu stiu ce țară, nu vreau o Românie Mare, ci o Românie Unită, în care să trăim laolaltă toți românii.

Gheorghe Șincai

Ianuarie 13, 2012

După cum bine știți Gheorghe Șincai este unul din corifeii Școlii Ardelene, unul dintre promotorii ideilor iluministe în spațiul românesc, și mai cu seamă în cel transilvănean, care alături de ceilalți contemporani ai săi, precum Samuil Micu, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu, Ioan Piuariu Molnar și alții, încep o operă de ridicare a poporului român din înapoierea culturală, tehnică și din lumea superstițiilor, pentru a forma o pătură intelectuală care să fie capabilă să lupte pentru drepturile firești și atât de necesare ale românilor, în special, care deși formau majoritatea, și prestau cele mai multe obligații nu beneficiau de niciun drept(vor beneficia de drepturi doar cei care vor părăsi limba română și religia strămoșilor lor –ortodoxă-  trecând la catolicism, sau la reformați –calvini, lutherani, unitarieni-).

Gheorghe Șincai

Gheorghe Șincai

Prin acest post vreau doar să arat de ce este important Gheorghe Șincai pentru perioada sa, o epocă la care întreaga Europă era  străbătută de ideile iluministe, și aportul pe care și l-a adus spre a înlătura superstițiile din popor.

Lucrarea la care fac referire se chiamă Învățătură firească spre surparea superstițiilor norodului”, lucrare pe care Gheorghe Șincai a tradus-o din limba germană, scrisă de I. H. Helmuth și care se intitula Volks Naturl ehre. Aportul său constă nu numai în acela de a încerca o traducere, dar totodată el simplifică, modifică și înlocuiește în text exemplele date de autor cu exemple mai comune și ușor de înteles pentru țăranul român; bineînteles traducerea mai are și un rol important din perspectivă lingvistică deoarece încearcă conturarea unei limbii literare proprii poporului român. Să trecem deci la fapte:

Zioara zis de miazănoapte[aurora boreală] o vedem de cătră acelaș crâmb al lunei supt o luminoasă arătare, în care se văd mai multe raze așa de luminoase și roșie ca și focul care se înalță de la horizontul nostru( adecă de la linia pre unde vedem noi preste fața globului pământesc) până la ceriul cel de sus și a uneori per dinaintea ochilor cu cea mai mare iuțime.[…] .Din colorii cei frumoși, cu carii este împodobită zioara de miazănoapte, oamenii cei ne-nvățați și superștițiozi prorocesc bătăi și vărsări de sânge. Drept aceea cât văd că razele zioarei aceștia se mută acuș în albe, acuș în roșie și cu ieptare* rădicându-se că săgeată una cătră alta, îndată se spăimântează întru sine și încep a tremura, fața lor se veștezește, bat în pălmi și cu suspinuri se vaieră zicând: Atotputernice Doamne! Ce va să fie iarăș aceasta! Ci eu unora ca aceia le zic: nu vă întristați, nici gândiți că zioara de miazănoapte însemnează ceva rău căci este numai arătare firească pre cer și ca aceea trebuie să o și socotiți, mai mult desfătându-vă cu frumusețea eii decât temându-vă.”

*iepta= a se avânta, a se arunca; în text avânt.