Arhivă pentru Aprilie 2012

George Bariț și superstițiile

Aprilie 29, 2012

În lucrarea sa, Părți alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă, George Bariț pătrunde și el în istoria neamului său, arătând căsuperstițiile au o tradiție mitică de-a dreptul, aducând ca exemplu existența ei încă de la 1765, atât în popor cât și la nivelui elitei conducătoare și intelctuale. Ceea ce este sigur, este că ele nu au apărut dintr-o dată și că încercarea lui Gheorghe Șincai, de pe la 1800, de a îndrepta acest tip de comportament și de a înlătura superstițiile din mentalitatea țăranilor nu este o luptă închipuită sau de neglijat.

Am ales părerea lui George Bariț, pentru a-i susține lupta lui Gheorghe Șincai, pentru că relatarea sa este totuși una recentă(dacă pot să spun așa, în comparație zilele noastre, ale anului 2012) și vie în memoria autorului și a societății în care trăia. Trebuie să ținem cont și de faptul că George Bariț s-a născut în anul 1812, iar informații cu privire la aceste practici a avut, pe lângă documente, și de la cei mai bătrâni ca el, de la tatăl său, de la bunicii săi sau alții care le-au spus fie sub formă de povești(în cele mai multe cazuri), fie aufost amintite în treacăt. Să aruncăm, deci și o privire asupra relatării lui George Bariț:

„ … împărăteasa [Maria Tereza] făcu pe [Samuel] Brukenthal și cavaler al ordinului S[fântul] Ștefan. Tot atunci la rugarea lui a emanat diploma cu care Principatul Transilvaniei fu înălțat la rangul de Mare Principat peste voia aristocrației, care cocea cu totul alte planuri. Și ca curiozitate vom atinge tot acilea, că în fine se îngrețoșase și împărăteasa de atâtea procese de strigoi; deci tot la rugarea lui Brunkenthal s-a dat ordin de la Curte, ca toate procesele de strigoi să fie submise[supuse] spre revizuire la curte, înainte de a arde sau a cufunda pe ființe cu totul innocente în vreun lac. Pe acest grad rușinătoriu al culturei intelectuale mai stătea clasa aristocratică și patriciană a țării încă și în a(nul) 1765! Sub CarolVI, până și oameni ca generalul Konigsegg crezuseră în strigoi și denunțaseră pe români la Curte, că între ei se află mulțime de fermecători, cari fac mult rău sașilor prin farmecele lor. Chiar și dintre popii catolici și protestanți se aflau destui năuci, cărora nu le era rușine a crede în nimicuri și fantezii de acestea până când abia după câțiva ani au fost casate și apoi interzise toate procesele de strigoi și farmece; acelea însă n-au putut fi exterminate din fantezia multora nici până în ziua de astăzi[1889].”

Și am putea spune, fără să greșim, că nici astăzi in Anno Domini 2012, aceste practici legate de ritualuri magice și spirituale, nu au dispărut.

Anunțuri

Superstiții la casa bolnavului

Aprilie 10, 2012

Cum superstițiile sunt multe și legate de fel de fel de obiceiuri, lucruri, fenomene și alte cele, îndreptarea comportamentului mental în acest context se arată ca fiind o muncă grea, de-a dreptul donquijotiană, iar cum rezultatul nu este cel scontat, te mulțumești cu efectul imediat și cu inițiativa. Gheorghe Șincai abordează și superstiții legate de casa bolnavului, dând la o parte orice urmă de mister cu privire la agravarea situației bolnavului, care stă toată ziua închis în casă nevând camera aerisită periodic, ceea ce poate duce și la grăbirea morții acestuia, atrăgând atenția asupra acestui lucru. Cum aceste indicații nu pot fi spuse mai frumos și mai savuros decât le spune Gheorghe Șincai, să-i dăm puțină atenție:Gheorghe Sincai

„Într-o casă de bolnavi lumina arde mai slab și mai pre-ncet. Pentru aceea cred spuerștițiozii că bolnavul din casă nu va trăi prea-ndelung. Dară aceasta nu este adevărat pentru că nu este lucru mai firesc decât acela ca lumina să lumineze mai slab și puțin în casa în care zace un bolnav. Pricina întâmplărei aceștia sânt aburii cei mulți de carii e plină casa aceea. Știi că spre hrana focului e de lipsă curgerea cea slobodă a aerului și că arderea focului se împedecă de aburi și umezeli. Așadară, lumina cea aprinsă de său sau de ceară încă mai curând și mai bine arde în aerul cel curat decât în cel necurat. Și cu cât e mai necurat aerul cu atâta mai pre-ncet arde lumina. De ține boala omului mai multe zile și cei ce au grijă de bolnav nu s-au sârguit pen(t)ru sloboda curgere a aerului, ca să curețe casa de aburii cei necurați, lumina, în zilele cele mai de pre urmă ale boalei, mai rău și mai pre-ncet trebuie să ardă decât în zilele cele de dinainte, când casa încă nu era plină cu atâța aburi. Dară fiindcă aerul cel cu atâța aburi răi amestecat strică bolnavului și de multe ori moarte încă îi aduce, supeștițiozii cei nepricepuți rău cred că în arderea cea slabă a luminei ceii din casa în care zace bolnavul se cuprinde niscare minune, prin care se arată moarte cea curând următoare a bolnavului. Cât de nebună este credința aceasta de acolo încă poți judeca că, căt se sloboade aer nou în casa bolnavului și se curăță de aburii cei răi, lumina încă, îndată, mai bine și mai luminos arde.”

Să nu-i uităm…

Aprilie 6, 2012

În ce mă priveşte, observ că tot mai mult neglijez partea literar-culturală a trecutului nostru, de care nu profităm în totalitatea ei. Nu consider că tot ce s-a scris e bun sau e frumos, dar tot ce e bun şi frumos trebuie folosit integral, altfel riscăm să pierdem (noi înşine şi mulţi alţii în urma noastră) o bază stabilă construită prin trudă de multe generaţii dinaintea noastră.

Să nu-i uităm, dar, pe cei dinaintea noastră, căci arătăm că nu avem conştiinţă şi nici cunoştinţă despre importanţa muncii lor. Suntem nepăsători, şi oleacă nesimţiţi, nu pentru că atacăm scrierile lor (deşi probabil ar fi fost mai bine, pentru că aşa am da dovadă că ştim câte ceva despre existenţa lor), ci pentru că încet, încet, îi uităm, îi marginalizăm şi prin aceasta dăm dovadă de lipsă de respect faţă de munca lor. Avem sub noi (referindu-mă la cei de dinaintea noastră) o mare mină de aur, din fericire, pe care nu o exploatăm la maximum, şi să fim siguri că de data aceasta nu va veni nimeni să-l exploateze pentru noi, dacă noi nu o facem. Şi iar ajungem la vechea şi celebra zicală românească (adaptată aici): „Trecutul nostru aur poartă,/ Noi cerşim din poartă-n poartă!”. Trebuie să avem grijă, altfel vom da seamă!

Vă propun, spre citire, o poezie scrisă de Ion Pillat, ingenioasă, simplă şi foarte frumoasă. Puteţi spune că nu-i aşa?

Trei îngeri

Trei îngeri zboară-n asfinţit.

Doi tac şi unul a grăit:

„- E liniştea atât de mare…

Aud cum se deschide-o floare.”

Trei îngeri zboară-n asfinţit.

Doi tac şi unul a şoptit:

„- E liniştea atât de sfântă…

Aud cum stelele îşi cântă.”

Trei îngeri zboară-n asfinţit.

Toţi tac şi unul s-a gândit:

„Ce zgomote înfricoşate…

Aud o inimă cum bate.”

Luna superștițioșilor

Aprilie 1, 2012

Imaginea creată de-alungul timpului, despre Gheorghe Șincai, cea de cărturar umblând cu desaga plină de cărți în spate, prin sate pentru a-i învăța pe copii și de a le dărui cărți, se datorează mai ales faptului că a înființat cele peste 300 de școli și pentru că era unul dintre învățătorii națiunii.Luna

Continuând mai departe combaterea superstițiilor din popor, Gheoghe Șincai, se oprește și asupra acelora care cred în puterile supranaturale și miraculoase ale Lunei, cărora, spune el, li se împotrivește experiența. Dar mai atinge și o problemă foarte controvesată azi, legată de locuitorii extra-Terra(sau extratereștri), căreia îi dă o rezolvare creștinească și de bun simț. Așa că, atenție sperstițioșilor:

„Din cele ce am zis până acuma despre osebitele luminările Lunei și despre depărtarea eii de la Pământ, lezne se poate judeca ce trebuie să ținem despre înfluxul eii în plînte[plante] și alte lucruri. Fiincă superștițiozii nu străbat cu mintea sa temeiul din carele vine schimbarea luminei lunei, întru aceea cearcă mirăzenii și lunei îi dau lucrări de care nu poate avea. Așa cred ei că luna plină pe raci, pe scoice și pe melci îi face mai plini decum sânt când este luna știrbă; că florile ce se sădesc pe luna plină se fac mai învălite; că lemnele ce se taie când crește luna sânt mai mustoase decât care se taie pe lună veche; că fiarăle care se prind pe lună noauă sânt mai grase și carnea lor e mai gustoasă; că vițelele care se înțarcă la lună plină se fac mai bune și mai lăptoase vaci decât acelea care se înțarcă pre altă vreme; că napii, carii se seamănă pe lună veche, cu mult mai buni se fac; că pe lună noauă nu este cu folos a semăna; că grâul, ca să rămână curat, trebuie semănat de la luna noauă până la cea plină după amiazi și ca să nu se facă tăciune într-însul, de la lună plină până la cea noauă înainte de amiazi; că puii de gînscă, carii se scot din ouăle ce se pun la lună noauă sânt orbi și mai multe nebunii de-acestea. Ci toate acestea sânt numai nimicuri cărora se împotrivește esperiența.

[…]Precum se schimbă ziua cu noaptea pre Pământ așa se schimbă și în planete. Pământul are o lună care îi luminează noaptea, iară Joia[Jupiter] are 4 și Saturnul 7 luni[sateliți]. Pământul este încungiurat de atmosferă și urme de acelea vedem și la planete. Drept aceea adevărat este că între planete și între trupurile cele pământești foarte mare asemănare este. Și fiincă Pământul se lăcuiește de făpturi vie și înțelegătoare în celelalte planete încă trebuie să fie făpturi înțelegătoare. Cine ar trăgădui aceasta, tocma așa de nebunește ar lucra ca și acela carele ar zări de departe orașe și sate și pentru că nu poate vedea lăcuitorii dintr-însele ar zice că orașele și satele acelea nu au vreun lăcuitor.”