Arhivă pentru August 2012

Să nu-i uităm (III)

August 24, 2012

Azi vreau să vă aduc în atenție o poezie scrisă de Octavian Goga, și care se intitulează Străinul. E o poveste în vesuri care îți pune în mișcare sentimentele, te obligă pur și simplu să o trăiești, te pune în pielea povestitorului, iar la final, îți lasă aceeași umbră de mister asupra venirii și plecării străinului.

Poezia a fost publicată în anul 1909, în volumul de poezii Ne cheamă pământul, aparținând aceluiași autor, și descrie o scenă dramatică a unui soldat român întors din cătănie de la împăratu’ care suferă de dor de țară, de părinți și de străbuni. Din păcate cât timp Transilvania și Bucovina s-au aflat sub dominația imperiului Austro-Ungar, de cele mai multe ori, tinerii români erau luați cu forța și duși în armata imperială; tragismul situației venea și din faptul că erau duși în altă țară (vorba cântecului), departe de casă, iar la început erau ținuți în armată și 25 de ani, și niciodată nu era sigur că o să te mai întorci (viu) acasă; mulți dintre ei mureau în războaie și nu apucaseră, măcar, să sărute o fată.

Dar, să lăsăm poezia să vorbească de la sine:

Era duminică-ntr-amiază,
Noi stam pe prispă strânşi în sfat,
Când s-a ivit pe drumul ţării
Un om la marginea de sat.
Din pulberea învolburată
Abia puteai să-l desluşeşti –
Cu paşii largi grăbindu-şi mersul,
Venea în hainele-i nemţeşti…

La cruce, -n deal, noi îl văzurăm
Cum s-a oprit deodată-n pas
Şi s-a-nchinat adânc drumeţul
Când a facut în drum popas.
Privea-ndelung, ca dus pe gânduri,
La zidul zugrăvit cu sfinţi.
Şi sta cu capul gol străinul
În ploaia razelor fierbinţi.

Când s-a pornit încet la vale,
Noi ne uitam de la zaplaz,
Şi nu stiu, ni s-a părut nouă,
Dar avea lacrimi pe obraz.
Când ne-a ajuns, a dat bineţe,
Cu glas domol, şi-apoi a stat
Şi ne-a-ntrebat de sănătate
Şi de nevoile din sat.

Ne-a zis c-ar vrea la sfânta slujbă
Să vie-alăturea cu noi,
Şi s-a uitat cu-atâta jale
Când a trecut un car cu boi.
Iar la vecernie drumeţul
Stătea cucernic şi supus,
Şi-a sărutat duios icoana
Cu răstignirea lui Iisus.

Când a plecat, ne-a spus poveţe
Cu grai înduioşat şi blând,
Şi ne-ncălzea atâta-n suflet,
Că lăcrimam toţi ascultând.
Spunea că nu-i pacat mai mare
Decât să-ţi lepezi legea ta
Şi, vezi, îi tremura cuvântul
Pe buze, când ne cuvânta!

Apoi s-a dus… Ne era jale
Când s-a pornit la drum, pe grui…
Dar uite, -n tintirim, pe noapte,
Spun că văzură umbra lui.
De-atunci tot despre el ni-e vorba
Şi-atât am vrea cu toţi să ştim:
Anume lângă care cruce
A-ngenuncheat în ţintirim…

Străinul,
de Octavian Goga

Anunțuri

Să nu îi uităm (II)

August 13, 2012

Continuând mai vechea idee de a promova cultura naţională, azi vreau să vă aduc în atenţie o poezie semnată de un poet creştin, legionar(printre altele) şi fost puşcăriaş la începutul erei comuniste române, pe numele său Nichifor Crainic. Dar nu de persoana acestuia vreau să mă ocup, ci, de o poezie de-a sa numită „Unde sunt cei care nu mai sunt?”. O poezie excepţională, de geniu, şi din fericire nu e singura de acest fel care ii aparţine; aş vrea să mai menţionez încă două poezii de-ale sale, dragi mie, şi anume: Cântecul potirului şi Rugăciune din amurg.

Nichifor Crainic

În ideea de a nu fi etichetat ca legionar, personal consider că trebuie să luăm de la fiecare ce este mai bun şi să nu încurcăm Omul cu Opera sa. De aceea, nu vreau să mă ocup de viaţa sa, ci de ceea ce ne-a lăsat şi va dănui, sper, peste ani şi ani; pentru că, munca sa este rodul filosofiei creştine populare româneşti, care reprezintă o parte din esenţa poporului român, şi transpusă în versuri într-un mod original(inspirat evident din gândirea populară creştină românească), şi personal.
De ce, această poezie, ”Unde sunt cei care nu mai sunt?”? Ei bine, nu cred că eu sunt primul care a descoperit frumuseţea acestei poezii, ci au facut-o mulţi alţii înaintea mea, iar unii au tecut-o şi în categoria muzicală; astfel am întâlnit-o într-o intrepretare magistrală a maestrului Tudor Gheorghe intitulată în acelaşi mod Unde sunt cei care nu mai sunt?, şi sper să vă încânte spiritul.

„Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candelă ce legănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.”

 

Iertare

August 4, 2012

De cele mai multe ori, după ce citim o carte, avem de adus o critică cât de mică conținutului, sau unei părți a conținutului, și chiar autorului pentru modul sau perspectiva din care a scris el această carte. Nu condam această practică,  pentru că în funcție de perioada în care a fost scrisă cartea, ea conține unele informații depășite, „răsuflate” sau chiar greșite, iar nouă nu ne rămâne decât să le îndreptăm și să le aducem din realitatea trecutului în cea a prezentului. Critica trebuie să fie constructivă. Dar, v-ați pus vreodată în pielea autorului, care scria cartea acum 200, 100, 50 de ani? V-ați gândit cărei realități, a cărei perioade se adresează? Poate da, dar mai mult nu.

Nicolae Iorga

Totuși, unii dintre ei s-au gândit și la cei ce vor urma, la cei care le vor citi operele pe care le-au scris cu atâta trudă și în care au pus suflet, dându-le viață, făcând din ele capodopere și lucrări de referință chiar și după atâta timp.

Nicolae Iorga, este unul dintre cei care s-a gândit cum va fi privită și primită opera sa, după ce el nu va mai fi decât sufletul operelor sale, spunând, parcă, ca pentru sine, și totodată pentru noi toți:

 

”Într-o bună zi, o instituție culturală de savanți serioși și valoroși și de cercetători riguroși va organiza ceea ce am adunat eu și vor face ceva mai accesibil și mai strălucit decât am fost eu în stare să fac. Făcând aceasta, ei vor scoate în evidență greșelile și lacunele mele, uitând eforturile continue pe care le-am făcut și ignorând cât suflet am depus în munca mea. Să-i ierte Dumnezeu, pentru că eu i-am iertat deja”.

Dumnezeu să-l ierte, și să-i ierte pe toți!