Archive for the ‘De la lume luate și la lume date’ category

Să nu-i uităm (III)

August 24, 2012

Azi vreau să vă aduc în atenție o poezie scrisă de Octavian Goga, și care se intitulează Străinul. E o poveste în vesuri care îți pune în mișcare sentimentele, te obligă pur și simplu să o trăiești, te pune în pielea povestitorului, iar la final, îți lasă aceeași umbră de mister asupra venirii și plecării străinului.

Poezia a fost publicată în anul 1909, în volumul de poezii Ne cheamă pământul, aparținând aceluiași autor, și descrie o scenă dramatică a unui soldat român întors din cătănie de la împăratu’ care suferă de dor de țară, de părinți și de străbuni. Din păcate cât timp Transilvania și Bucovina s-au aflat sub dominația imperiului Austro-Ungar, de cele mai multe ori, tinerii români erau luați cu forța și duși în armata imperială; tragismul situației venea și din faptul că erau duși în altă țară (vorba cântecului), departe de casă, iar la început erau ținuți în armată și 25 de ani, și niciodată nu era sigur că o să te mai întorci (viu) acasă; mulți dintre ei mureau în războaie și nu apucaseră, măcar, să sărute o fată.

Dar, să lăsăm poezia să vorbească de la sine:

Era duminică-ntr-amiază,
Noi stam pe prispă strânşi în sfat,
Când s-a ivit pe drumul ţării
Un om la marginea de sat.
Din pulberea învolburată
Abia puteai să-l desluşeşti –
Cu paşii largi grăbindu-şi mersul,
Venea în hainele-i nemţeşti…

La cruce, -n deal, noi îl văzurăm
Cum s-a oprit deodată-n pas
Şi s-a-nchinat adânc drumeţul
Când a facut în drum popas.
Privea-ndelung, ca dus pe gânduri,
La zidul zugrăvit cu sfinţi.
Şi sta cu capul gol străinul
În ploaia razelor fierbinţi.

Când s-a pornit încet la vale,
Noi ne uitam de la zaplaz,
Şi nu stiu, ni s-a părut nouă,
Dar avea lacrimi pe obraz.
Când ne-a ajuns, a dat bineţe,
Cu glas domol, şi-apoi a stat
Şi ne-a-ntrebat de sănătate
Şi de nevoile din sat.

Ne-a zis c-ar vrea la sfânta slujbă
Să vie-alăturea cu noi,
Şi s-a uitat cu-atâta jale
Când a trecut un car cu boi.
Iar la vecernie drumeţul
Stătea cucernic şi supus,
Şi-a sărutat duios icoana
Cu răstignirea lui Iisus.

Când a plecat, ne-a spus poveţe
Cu grai înduioşat şi blând,
Şi ne-ncălzea atâta-n suflet,
Că lăcrimam toţi ascultând.
Spunea că nu-i pacat mai mare
Decât să-ţi lepezi legea ta
Şi, vezi, îi tremura cuvântul
Pe buze, când ne cuvânta!

Apoi s-a dus… Ne era jale
Când s-a pornit la drum, pe grui…
Dar uite, -n tintirim, pe noapte,
Spun că văzură umbra lui.
De-atunci tot despre el ni-e vorba
Şi-atât am vrea cu toţi să ştim:
Anume lângă care cruce
A-ngenuncheat în ţintirim…

Străinul,
de Octavian Goga

Să nu îi uităm (II)

August 13, 2012

Continuând mai vechea idee de a promova cultura naţională, azi vreau să vă aduc în atenţie o poezie semnată de un poet creştin, legionar(printre altele) şi fost puşcăriaş la începutul erei comuniste române, pe numele său Nichifor Crainic. Dar nu de persoana acestuia vreau să mă ocup, ci, de o poezie de-a sa numită „Unde sunt cei care nu mai sunt?”. O poezie excepţională, de geniu, şi din fericire nu e singura de acest fel care ii aparţine; aş vrea să mai menţionez încă două poezii de-ale sale, dragi mie, şi anume: Cântecul potirului şi Rugăciune din amurg.

Nichifor Crainic

În ideea de a nu fi etichetat ca legionar, personal consider că trebuie să luăm de la fiecare ce este mai bun şi să nu încurcăm Omul cu Opera sa. De aceea, nu vreau să mă ocup de viaţa sa, ci de ceea ce ne-a lăsat şi va dănui, sper, peste ani şi ani; pentru că, munca sa este rodul filosofiei creştine populare româneşti, care reprezintă o parte din esenţa poporului român, şi transpusă în versuri într-un mod original(inspirat evident din gândirea populară creştină românească), şi personal.
De ce, această poezie, ”Unde sunt cei care nu mai sunt?”? Ei bine, nu cred că eu sunt primul care a descoperit frumuseţea acestei poezii, ci au facut-o mulţi alţii înaintea mea, iar unii au tecut-o şi în categoria muzicală; astfel am întâlnit-o într-o intrepretare magistrală a maestrului Tudor Gheorghe intitulată în acelaşi mod Unde sunt cei care nu mai sunt?, şi sper să vă încânte spiritul.

„Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candelă ce legănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.”

 

Să nu-i uităm…

Aprilie 6, 2012

În ce mă priveşte, observ că tot mai mult neglijez partea literar-culturală a trecutului nostru, de care nu profităm în totalitatea ei. Nu consider că tot ce s-a scris e bun sau e frumos, dar tot ce e bun şi frumos trebuie folosit integral, altfel riscăm să pierdem (noi înşine şi mulţi alţii în urma noastră) o bază stabilă construită prin trudă de multe generaţii dinaintea noastră.

Să nu-i uităm, dar, pe cei dinaintea noastră, căci arătăm că nu avem conştiinţă şi nici cunoştinţă despre importanţa muncii lor. Suntem nepăsători, şi oleacă nesimţiţi, nu pentru că atacăm scrierile lor (deşi probabil ar fi fost mai bine, pentru că aşa am da dovadă că ştim câte ceva despre existenţa lor), ci pentru că încet, încet, îi uităm, îi marginalizăm şi prin aceasta dăm dovadă de lipsă de respect faţă de munca lor. Avem sub noi (referindu-mă la cei de dinaintea noastră) o mare mină de aur, din fericire, pe care nu o exploatăm la maximum, şi să fim siguri că de data aceasta nu va veni nimeni să-l exploateze pentru noi, dacă noi nu o facem. Şi iar ajungem la vechea şi celebra zicală românească (adaptată aici): „Trecutul nostru aur poartă,/ Noi cerşim din poartă-n poartă!”. Trebuie să avem grijă, altfel vom da seamă!

Vă propun, spre citire, o poezie scrisă de Ion Pillat, ingenioasă, simplă şi foarte frumoasă. Puteţi spune că nu-i aşa?

Trei îngeri

Trei îngeri zboară-n asfinţit.

Doi tac şi unul a grăit:

„- E liniştea atât de mare…

Aud cum se deschide-o floare.”

Trei îngeri zboară-n asfinţit.

Doi tac şi unul a şoptit:

„- E liniştea atât de sfântă…

Aud cum stelele îşi cântă.”

Trei îngeri zboară-n asfinţit.

Toţi tac şi unul s-a gândit:

„Ce zgomote înfricoşate…

Aud o inimă cum bate.”

pentru prieteni…

Octombrie 22, 2011

Poem pentru prieteni

Nu pot săți dau soluţii pentru toate problemele vieţii, nu am răspunsuri pentru îndoieli și temeri, dar pot să te ascult şi să particip la zbuciumul tău.
Nu pot s
ă schimb trecutul şi nici viitorul tău. Dar când vei avea nevoie de mine voi fi alături de tine.
Nu pot s
ă te opresc să nu te împiedici. Dar pot să îţi ofer mâna, să te ajut să nu cazi.
Bucuriile , victoriile
și succesele tale, nu sunt ale mele. Dar, sunt foarte bucuros când te văd fericit.
Nu judec deciziile pe care le iei în via
ţă. Mă limitez să te susţin, stimulându-te şi ajutându-te, dacă îmi vei cere.
Nu pot s
ăţi fixez limitele activităţii tale, dar îţi ofer şansa necesară pentru a spera mai mult.
Nu pot evita s
ă suferi când o durere iţi rupe sufletul. Dar pot plânge cu tine şi pot aduna bucăţile sufletului tăuși tu vei fi din nou bucuros de viaţă.
Nu pot s
ăţi spun cine eşti şi nici cine ar trebui să fii. Pot numai să te iubesc aşa cum eşti şi să fiu prietenul tău.
În aceste zile m-am gândit la prietenii
şi prietenele mele. Nu erai nici primul, nici ultimul şi nici la mijloc.
Nu începeai
şi nici nu încheiai lista.
Dormi fericit… R
ăspândeşte vibraţii de iubire Ştii că suntem aici în trecere. Înfrumuseţeazăţi relaţiile!
Profit
ă de oportunităţi. Ascultăţi inima. Fii încrezător în viaţă.
Pretind a
şa de puţin să fiu primul, al doilea sau al treilea din lista ta..
Îmi ajunge c
ă vrei săţi fiu prieten. Îţi mulţumesc că exişti.

Jorge Luis Borges

  • dedic acest poem tuturor prietenilor mei(indiferent de etnie, vârstă, sex, culoare sau convingeri religioase)

(mulțumesc pe această cale Doamnei Profesoare care mi-a adus în atenție această poezie)

 

Pe front

Iulie 8, 2011

Nu vreau să mă scuz pentru lipsa mea din blogosferă de ceva vreme. Nu dau vina pe nimeni şi nimic, am lipsit şi atât. Promit totuşi să nu mai lipsesc niciodată o aşa (destul) de lungă perioadă :D.

                 Acesta fiind scrise, vreau să vă încânt spiritul cu o mărturisire naivă, ar spune unii, inocentă şi salvatoare zic eu. Această rugăciune[1] a fost găsită în buzunarul unui soldat rus necunoscut, căzut în timpul celui de-al doilea război mondial:

                „Mă auzi Tu, Doamne? Nu Ţi-am vorbit niciodată, dar acum vreau să mă închin Ţie. Ştii că din fragedă copilărie mi s-a spus că nu exişti, iar eu eram aşa de prost, încât am crezut. N-am avut niciodată conştiinţa frumuseţii creaţiei Tale. Astăzi, deodată, văzând adâncul nemărginirii, acest cer înstelat deasupra mea, mi s-au deschis ochii. Uimit, am înţeles lumina lui. Cum am putut fi atât de groaznic de înşelat? Nu ştiu, Doamne, dacă îmi întinzi mâna, dar eu Îţi încredinţez această minune şi Tu vei înţelege: în străfundul acestui iad teribil, lumina a izbucnit în mine şi Te-am văzut. La miezul nopţii vom ataca, dar nu mi-e frică, Tu ne priveşti. Ascultă! Se dă alarma. Ce voi face? Îmi era aşa de bine cu Tine. Vreau să-Ţi mai spun ceva: Tu ştii că lupta va fi grea. Poate că în noaptea asta voi bate la uşa Ta. Cu toate că nu Ţi-am fost niciodată prieten, îmi vei da voie să intru când voi sosi?

                Dar nu plâng, vezi ce mi se întâmplă, mi s-au deschis ochii! Iartă-mă, Doamne! Plec si nu mă voi mai întoarce, cu siguranţă, dar, ce minune! Nu mai mi-e frică de moarte!”


[1] Rugăciunea a fost publicată în revista „Porunca iubirii”, nr. 3, anul 2009

 

 

…Lemne.

Martie 24, 2011

Când vorbesc despre lemne, mi-aduc aminte că mai am de crăpat câteva 🙂 , sau că nu mai am deloc, nici de băgat pe foc. Bine, la asta mă gândesc eu când vine vorba despre lemne, alţii se gândesc la sculpturi, alţii la cabane de lemn, mănăstiri de lemn, bărci de lemn sau altele, alţii însă meditează pe marginea acestui obiect/element. Unul dintre cei care fac asta este vechiul nostru ‘prieten’ Traian Dorz. Nu o să încerc să explic ceea vrea să spună el în câteva cuvinte simple, că ar fi mult prea complicat, aşa că, îi dau citire :

Lemne bune, lemne rele: toate ard odată,

doar cenuşa nu-i la fel

şi căldura dată.

 

Zile bune, zile rele:  toate trec cu seara,

numai cerul lor e-altfel

şi alta li-e comoara.

 

Vieţi curate, vieţi urâte: toate mor odată,

numai alta-i moartea lor

şi-alta-i a lor plată .

(Traian Dorz – Lemne)

Un îndemn!

Martie 9, 2011

Printre puţinele lucruri bune la care suntem îndemnaţi, „prietenul nostru” Traian Dorz ne îndeamnă să învăţăm. Nu să învăţăm lecţii pe de rost, ci uitîndu-ne în jurul nostru să învăţăm de la ce ne aşteptăm mai puţin, de la natură. Natura funcţionează ca un organism, ceea ce îi dă şi caracter, întocmai ca unui om, astfel această poezie prin simpla sa expunere este un monument al înţelepciunii naturii de la care ar trebui să învăţăm.

Învaţă de la ape să ai statornic drum,

Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum,

 

De la umbră să taci şi să veghezi,

Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi,

 

Învaţă de la soare cum trebuie s-apui,

Învaţă de la piatră cât trebuie să spui,

 

Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci

cum trebuie prin lume de liniştit să treci

 

Învaţă de la toate

–      căci toate-ţi sunt surori

cum treci frumos prin viaţă,

cum poţi frumos să mori!

(Traian Dorz – Învată!)

 

„Cine are minte să ia aminte!” (Arsenie Boca)