Archive for the ‘Dimitrie Cantemir’ category

Descrierea năravurilor moldovenilor (III)

Ianuarie 2, 2014

Această ultimă parte a descrierii năravurilor moldovenilor, continuată în același sentiment al echilibrului, și este de departe cea mai savuroasă. Oameni evlavioși sunt contraponderea celor umblători lașugubinat, cei darnici și buni primitori se găsesc în contrast cu cei zgârciți și adunători de avere, iar nu în ultimul rând aceiași viteji ai Moldovei ce sunt creștini cu credință tare, în alt context sunt cruzi și fără milă, așa cum nevoia războiului o cere.

Adunate într-o singură frază, năravurile moldovenilor descrise de Dimitrie Cantemir, nu sunt foarte diferite de cele găsite în epocă la alte popoare, bun cu rău se adună și servesc aceslași scop comun, identiatea de neam și țară, păstrată în obiceiurile și tradițiile lor, și apărate cu sabia la caz de nevoie.

„Locuitorii din Țara de Jos, de multă vreme obișnuiți să trăiască în război cu tătarii, sunt oșteni mai buni și de asemenea oameni mai mânioși decât ceilalți: se răzvrătesc mai lesne și sunt mai nestatornici, iar dacă nu au un dușman dinafară cu care să se bată, sunt lesne ispitiți de lenevie ca să stârnească o răzvrătire împotriva căpeteniilor, ba chiar și împotriva domniei însăși. Despre slujba religioasă știu puțin lucru. Cei mai mulți dintr-înșii și aproape tot norodul de rând crede că fiecărui om Dumnezeu îi hotărăște ziua morții; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să moară sau să piară în război. Aceasta le dă o îndrăzneală așa de mare, încât se năpustesc uneori aproape nebunește asupra dușmanului. Să omoare sau să prade un turc, un tătar sau un evreu socotesc că nu este păcat și cu atât mai puțin fărădelege. Cei ce locuiesc mai aproape de tătari pradă și omoară cu vrednicie; și atunci când năvălesc în țara tătarilor, ei zic că nu au prădat, ci că și-au luat înapoi numai ce era al lor, fiincă tătarii nu ar avea în stăpânire astăzi nimic afară de ceea ce au răpit cu sila de la strămoșii lor. Preacurvia este rară la ei. Însă tinerii socotesc nu numai că nu este rușine, ci că este laudă să preacurvească în taină până se însoară, ca și când n-ar fi ținuți să asculte de vreo lege. De aceea la ei se aude adesea vorbindu-se în chipul acesta: „Fătul meu iubit! Ferește-te de furtișag și de ucidere, pentru că eu nu te voi putea scăpa de spânzurătoare; dar pentru împreunare neîngăduită, nu ai a te teme de vreo primejdie de moarte, câtă vreme vei plăti banii la șugubinat (așa se cheamă acela care îi duce la femei desfrânate)”. Chipul cu care primesc la oaspeți străini și drumeți e vrednic de cea mai mare laudă; căci deși foarte săraci din pricina învecinării cu tătarii, totuși nu se dau înapoi niciodată să dea mâncare și găzduire unui oaspe și-l găzduiesc fără plată timp de trei zile, împreună cu calul său. Pe străin îl primesc cu fața voioasă, ca și când le-ar fi frate sau altă rudenie. Unii așteaptă cu masa de prânz până la al nouălea ceas din zi și, ca să nu mănânce singuri, își trimit slugile pe ulițe și le poruncesc să poftească la masă drumeții pe care îi întâlnesc. Numai vasluienii n-au faima aceasta; aceștia nu numai că închid casa și cămara în fața oaspetelui lor, ci se ascund când văd pe cineva venind, se îmbracă în haine zdrențăroase, vin apoi în chip de calici și cer ei înșiși pomană de la străin.

Locuitorii din Țara de Sus se pricep mai puțin în ale războiului și nici nu sunt prea deprinși cu armele; mai degrabă își mănâncă pâinea în sudoarea frunții și în liniște. Sunt înverșunați aproape până la eres în credința lor, de aceea se găsesc peste 200 de mănăstiri mari, clădite din piatră, în toată Țara de Sus, iar munții sunt plini de călugări și pustnici, care își jertfesc acolo, în liniște, lui Dumnezeu viața smerită și singuratecă.Furtișaguri nu se săvârșesc decât puține sau deloc la ei. Totdeauna s-au arătat cu credință către domn, iar dacă s-au iscat și unele tulburări printre ei, acestea au fost stârnite numai de boierii din Țara de Jos. Asemnea și înainte e însurătoare păzesc curăția și au năravuri bune – lucru prea rar în Țara de Jos. În trebile țării sunt mai vrednici decât ceilalți; trebile casei le fac cel mai bine; poruncile primite le împlinesc cu cea mai mare râvnă, iar oaspeții îi primesc mult mai bine decât locuitorii din Țara de Jos.”

– acest articol a fost publicat inițial în „Revista Manifest” în decembrie 2012.

Descrierea năravurilor moldovenilor (II)

Ianuarie 2, 2014

În acest articol, Descrierea Moldovei făcută de Dimitrie Cantemir continuă în același stil comparativ, cele bune le însoțesc pretutindeni pe cele rele, iar întotdeauna prezența uneia dintre ele presupune și existența celeilalte. Spiritul obiectiv, pe care și l-a impus la începutul demersului, și-l îndeplinește prin însăși această structură adoptată, cea a echilibrului, de a nu duce într-o extremă sau în cealaltă imaginea moldoveanului de rând. Această parte a descrierii năravurilor moldovenilor vă va aduce zâmbetul pe buze și, pe alocuri, vă va face să văsimțiţi mândri că sunteți români.

Aș continua să vă spun despre ce e vorba în acest articol, dar nu ar mai avea același farmec, și nici nu vreau să influențez într-un mod sau altul opiniile cititorului, care are posibilitatea de a citi înțelege și interpreta în mod personal și original cele mai jos citite, așa că să-i dăm drumul:

„Moldovenii nu cunosc măsura în nimic: dacă le merge bine, sunt semeți, dacă le merge rău, își pierd cumpătul. Nimic nu li se pare anevoie la întâia aruncătură de ochi; iar dacă se ivește ceva cât de cât să le stea împotrivă, atunci se zăpăcesc și nu știu ce să facă. La urmă, când văd că străduințele lor sunt zadarnice, se căiesc pentru ceea ce au săvârșit, dar prea târziu. De aceea, nu putem face nimic alta, decât să punem pe sama osebitei și nemărginitei pronii că împărăția atât de mare și înfricoșată a turcilor – după ce răsturnase cu armele toată puterea romanilor în Asia și o bună parte din Europa, Ungaria, Serbia, Bulgaria și alte nenumărate împărății și puse stăpânirea cu sila pe neamul cel mai înțelept – grecii – nu a fost în stare să silească un norod atât de prost și fără putere să i se plece sub stăpânire, norod care a umblat de atâtea ori să lepede jugul pe care l-a primit de bunăvoie, dar și-a păstrat întreagă și nevătămată rânduiala sa politicească și bisericească.

De altminteri moldoveni nu numai că nu sunt iubitori de învățătură, ci chiar le e urâtă aproape la toți. Chiar și numele meșteșugurilor cele mai frumoase și ale științelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că oamenii învățați își pierd mintea și atunci când vor să laude învățătura cuiva, zic că a înnebunit de prea multă învățătură. Despre lucrul acesta moldovenii vorbesc fără cuviință zicând că: „învățătura este treaba popilor; pentru un om de rând este de ajuns dacă știe să citească și să scrie, să-și scrie numele, să-și treacă în condica lui un bou alb, negru și cu coarne, caii, oile și alte dobitoace de povară, stupii și orice alte lucruri ca acestea; toate celelalte sunt netrebuincioase”. Cu toate că femeile nu stau ascunse de bărbați cu aceeași băgare de seamă ca la turci, cu toate acestea, dacă sunt cât de cât de neam bun, ies rareori afară din casele lor. Jupânesele boierilor au, ce-i drept, o înfățișare plăcută, dar cu frumusețea stau mult în urma nevestelor oamenilor de rând. Căci acestea au chipul mai frumos, însă sunt în cea mai mare parte desfrânate. Unele beau pe acasă mult vin; dar în adunări rareori vezi o femeie beată: căci o femeie este socotită cu atât mai vrednică de cinste, cu cât mănâncă și bea mai puțin la ospețe. De aceea rar va vedea-o cineva ducând îmbucătura la gură sau deschizându-și buzele atât ca să i se poată vedea dinții; ea își vâră îmbucătura în gură cât se poate mai în taină. Ei nu socotesc nimic mai de ocară decât să se vadă părul unei femei măritate sau al unei văduve; și se socotesc fărădelege să descoperi capul unei femei. Dimpotrivă, fetele socotesc că e rușine să-și acopere capul, chiar și cu pânza cea mai subțire, căci ele socotesc că a umbla cu capul gol este semnul curăției. Altminteri, obiceiurile sunt tot atât de deosebite, cât este de deosebit aerul de la un ținut la altul al țării”.

– acest articol a fost publicat inițial în „Revista Manifest” în decembrie 2012.

Descrierea năravurilor moldovenilor (I)

Ianuarie 2, 2014

Partea cea mai interesantă și mai savuroasă a Descrierii Moldovei, a lui Dimitrie Cantemir, este cea referitoare la năravurile moldovenilor; o descriere vie, în culori, realistă, și în care virtuțile sunt mereu însoțite de vicii de tot felul și de obiceiuri mai puțin creștine, toate, oferindu-ne portretul moldovenilor din secolele XVII-XVIII.

În această primă parte a descrierii năravurilor moldovenilor, pe care o redau mai jos, Cantemir își prezintămotivația descrierii, și modul în care o va face, foarte importantă din perspectiva sa, pentru a evita o imagine nerealistă despre moldoveni și obiceiurile lor. Acolo, unde autorul consideră că este necesar, critică năravurile cele rele ale moldovenilor, precum și năravurile cele bune, cu cele mai de laudă cuvinte le pomenește. Dar să vedem mai exact despre ce este vorba.

„În vreme ce încercăm să descriem năravurile moldovenilor (lucru despre care nimeni sau numai puțini străini au o imagine adevărată), dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne-am născut și să înfățișăm pe locuitorii țării din care ne tragem, iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeași măsură să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osândit. Le va fi mult mai folositor dacă le vom arăta limpede în față cusururile care-i sluțesc, decât dacă i-am înșela cu lingușiri blajine și cu dezvinovățiri dibace, încât să creadă că în asemenea lucruri ei se conduc după dreptate, în vreme ce toată lumea mai luminată, văzându-le, le osândește. Din această pricină vroim să mărturisim curat că noi, în năravurile moldovenilor, în afară de credința cea adevărată și ospeție nu găsim prea lesne ceva ce am putea lăuda. Din toate cusururile obișnuite și pe la ceilalți oameni, au și moldovenii, dacă nu prea multe, totuși nici prea puține. Năravurile bune sunt rare la ei și întrucât sunt lipsiți de o adevărată creștere bună și de deprindere a năravurilor bune, va fi anevoie să găsim un om cu năravuri mai bune decât ceilalți, dacă firea cea bună nu i-a venit într-ajutor.

Trufia și semeția sunt muma și sora lor. Dacă moldoveanul are un cal de soi bun și arme mai bune, atunci el gândește că nimeni nu-l întrece și nu s-ar da în lături să se ia la harță chiar și cu Dumnezeu, dacă s-ar putea. Cu toții sunt mai cu seamă cutezători, semeți și foarte puși pe gâlceavă; cu toate acestea se liniștesc lesne și se împacă iarăși cu potrivnicul. Vorba duel nu le este încă cunoscută. Țăranii trec arareori de la vorbe la arme, însă astupă gura semeață a potrivnicului cu ciomagul, cu bâta și cu pumnii. Asemenea fac și oștenii; foarte rar trec de la sfadă la sabie și dacă, totuși, acest lucru se întâmplă vreodată, ei trebuie să ispășească cu pedepsele cele mai straşnice. Sunt glumeți și veseli; ceea ce au în suflet le stă și pe buze; dar, așa cum uită ușor dușmăniile, tot așa nu țin nici multă vreme prietenia. De băutură nu au prea multă greață, dar nici nu-i sunt plecați peste măsură. Desfătarea lor cea mai mare este să petreacă în ospețe, uneori de la al șaselea ceas al serii până la al treilea după miezul nopții, alteori și până ce se crapă de ziuă, și să bea până ce varsă. Atâta că nu au obicei să facă petreceri în fiecare zi, ci numai la sărbători sau când e vreme rea iarna, când gerul silește oamenii să stea pe acasă și să-și încălzească mădularele cu vin. Rachiul nu-l iubește nimeni, afară de oștean; ceilalți beau numai un pahar mic înainte de masă. Locuitorii Țării de Jos, de la hotarul cu Valahia, iubesc vinul mai mult decât ceilalți. Odată s-a iscat sfadă dacă moldovenii sau valahii sunt cei mai bețivi. Cei ce se luaseră la sfadă au mers pe podul de la Focșani (la hotarul dintre Moldova și Valahia), unde atâta s-au sfădit amândoi cu paharele până când valahul a căzut jos de prea mult vin ce băuse. Drept plată pentru izbânda lui, moldoveanul a fost dăruit de domnie cu boieria.

Arcul îl întind foarte bine, asemenea se pricep să poarte sulița; dar totdeauna au izbândit mai mult cu spada. Numai vânătorii poartă puști și moldovenii socotesc că e un lucru de ocară să folosească această unealtă împotriva dușmanului, la care nu ajungi nici prin meșteșugul războiului și nici prin vitejie. La începutul luptei sunt întotdeauna foarte viteji, iar de-al doilea sunt mai moi; dacă și după aceea sunt din nou împinși îndărăt, atunci rar mai cutează să mai înceapă a treia oară. Însă de la tătari au învățat să se întoarcă iar din fugă și cu acest meșteșug au smuls adesea izbânda din mâna dușmanului. Față de cei învinși se arată când blânzi, când cruzi, după firea lor cea nestatornică. Ei socotesc că este o datorie creștinească să ia viața unui turc sau tătar și pe acela care se arată blând cu aceștia îl socotesc că nu este bun creștin. Ce gândesc ei despre acest lucru, au arătat îndeajuns la pustiirea cea din urmă a Bugeacului când Petriceicu a năvălit în Basarabia după bătălia de la Viena”.

– articol publicat inițial în „Revista Manifest”, în noiembrie 2012.

Călușarii în și din Moldova

Octombrie 27, 2012

În cartea sa, Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), carte de foarte mare importanță, atât din punct de vedere social, cultural, etnografic, cât și din punctul de vedere al geografiei istorice, al geografiei economice și geografiei în sine, mai ales pentru Moldova (sau cât mai avem din ea) în particular, și pentru români și Romania în general; Dimitrie Cantemir impresionat de “jocul” călușarilor îl descrie în opera sa. De menționat este că, acest dans al călușarilor este atestat în toate “provinciile” românești (în Transilvania, în Moldova, inclusiv în cea de peste Prut, și în Țara Românească), dar azi se păstrează mai cu seamă doar în Oltenia, iar elementele de bază nu diferă foarte mult, dovedind că au o rădăcină comună. Deși s-a vorbit mult pe acest subiect, al “călușarilor”, prea puțini au mentionat descrierea călușarilor făcută de Dimitrie Cantemir la 1716, cu șapte ani înainte de moartea sa, când se afla în Rusia pe domeniul său de la Dimitiovka primit în dar de la țarul Petru cel Mare, al cărui consilier intim era.

călușarii

călușarii

Iată și descrierea călușarilor făcută de Dimitrie Cantemir:
“Afară de aceste feluri de jocuri, care se joacă pe la sărbători, mai sunt alte încă
câteva aproape cu eres, care trebuie alcătuite din numerele fără soț 7, 9 și 11. Jucătorii se numesc “călușari”, se adună o dată pe an și se îmbracă în straie femeiești. În cap iși pun o cunună împletită de pelin și îmopdobită cu flori; vorbesc ca femeile și, ca să nu se cunoască, iși acoperă obrazul cu panză albă. Toți au în mână o sabie fără teacă, cu care ar tăia îndată pe oricine ar cuteza să le dezvelească obrazul. Puterea aceasta le-a dat-o o datină veche, așa că nici un pot să fie trași la judecată, când omoară pe cineva în acest chip. Căpetenia cetei se numește stariț, al doilea primicer, care are datoria să întrebe ce fel de joc poftește starițul, iar pe urmă îl spune el în taină jucătorilor, ca nu cumva norodul să audă numele jocului înainte de a-l vedea cu ochii. Căci ei au peste o sută de jocuri felurite și câteva așa de meșteșugite, încât cei ce joacă parcă nici nu ating pământul și parcă zboară în văzduh. În felul acesta petrec în jocuri necotenite cele zece zile între Înălțarea la Cer a lui Hristos și sărbătoarea Rusaliilor și străbat toate târgurileși satele jucând și sărind. În toată vremea aceasta ei nu dorm altundeva decât sub acoperișul bisericii și zic că, dacă ar dormi într-alt loc, i-ar căzni de îndată strigoaicele. Dacă o ceată de aceasta de călușari întâlnește în drum alta, atunci trebuie să se lupte între ele. Ceata biruită se dă înlături din fața celeilalte și, după ce fac învoieli de pace, ceata biruită este supusă celeilalte cete vreme de nouă ani. Dacă vreunul este omorât într-o astfel de încăierare, nu se îngăduie judecata și nici judecătorul nu întreabă cine a săvârșit fapta. Cine a fost primit într-o asemenea ceată, trebuie să vină de fiecare dată, vreme de nouă ani, în aceeași ceată; dacă lipsește, ceilalți zic că îl căznesc duhuri rele și strigoaicele. Norodul, lesne crezător, pune pe sama călușarilor puterea de a izgoni boli îndelungate.Vindecarea o fac în acest chip: bolnavul îl culcă la pământ, iar călușarii încep să sară și, la un loc știut al cântecului, îl calcă, unul după altul, pe cel lungit la pământ, începând de la cap și până la călcâie; la urmă îi mormăie la urechi câteva vorbe alcătuite într-adins și poruncesc boalei să slăbească. După ce au făcut aceasta în trei zile, lucru nădăjduit se dobândește de obicei și cele mai grele boli, care s-au împotrivit lungă vreme meșteșugului doftoricesc, se vindecă în acest chip, cu puțină osteneală. Atâta putere are credința până și în farmece.”