Să nu-i uităm (III)

Publicate August 24, 2012 de eusirestulumii
Categorii: De la lume luate și la lume date

Tags: , ,

Azi vreau să vă aduc în atenție o poezie scrisă de Octavian Goga, și care se intitulează Străinul. E o poveste în vesuri care îți pune în mișcare sentimentele, te obligă pur și simplu să o trăiești, te pune în pielea povestitorului, iar la final, îți lasă aceeași umbră de mister asupra venirii și plecării străinului.

Poezia a fost publicată în anul 1909, în volumul de poezii Ne cheamă pământul, aparținând aceluiași autor, și descrie o scenă dramatică a unui soldat român întors din cătănie de la împăratu’ care suferă de dor de țară, de părinți și de străbuni. Din păcate cât timp Transilvania și Bucovina s-au aflat sub dominația imperiului Austro-Ungar, de cele mai multe ori, tinerii români erau luați cu forța și duși în armata imperială; tragismul situației venea și din faptul că erau duși în altă țară (vorba cântecului), departe de casă, iar la început erau ținuți în armată și 25 de ani, și niciodată nu era sigur că o să te mai întorci (viu) acasă; mulți dintre ei mureau în războaie și nu apucaseră, măcar, să sărute o fată.

Dar, să lăsăm poezia să vorbească de la sine:

Era duminică-ntr-amiază,
Noi stam pe prispă strânşi în sfat,
Când s-a ivit pe drumul ţării
Un om la marginea de sat.
Din pulberea învolburată
Abia puteai să-l desluşeşti –
Cu paşii largi grăbindu-şi mersul,
Venea în hainele-i nemţeşti…

La cruce, -n deal, noi îl văzurăm
Cum s-a oprit deodată-n pas
Şi s-a-nchinat adânc drumeţul
Când a facut în drum popas.
Privea-ndelung, ca dus pe gânduri,
La zidul zugrăvit cu sfinţi.
Şi sta cu capul gol străinul
În ploaia razelor fierbinţi.

Când s-a pornit încet la vale,
Noi ne uitam de la zaplaz,
Şi nu stiu, ni s-a părut nouă,
Dar avea lacrimi pe obraz.
Când ne-a ajuns, a dat bineţe,
Cu glas domol, şi-apoi a stat
Şi ne-a-ntrebat de sănătate
Şi de nevoile din sat.

Ne-a zis c-ar vrea la sfânta slujbă
Să vie-alăturea cu noi,
Şi s-a uitat cu-atâta jale
Când a trecut un car cu boi.
Iar la vecernie drumeţul
Stătea cucernic şi supus,
Şi-a sărutat duios icoana
Cu răstignirea lui Iisus.

Când a plecat, ne-a spus poveţe
Cu grai înduioşat şi blând,
Şi ne-ncălzea atâta-n suflet,
Că lăcrimam toţi ascultând.
Spunea că nu-i pacat mai mare
Decât să-ţi lepezi legea ta
Şi, vezi, îi tremura cuvântul
Pe buze, când ne cuvânta!

Apoi s-a dus… Ne era jale
Când s-a pornit la drum, pe grui…
Dar uite, -n tintirim, pe noapte,
Spun că văzură umbra lui.
De-atunci tot despre el ni-e vorba
Şi-atât am vrea cu toţi să ştim:
Anume lângă care cruce
A-ngenuncheat în ţintirim…

Străinul,
de Octavian Goga

Anunțuri

Să nu îi uităm (II)

Publicate August 13, 2012 de eusirestulumii
Categorii: De la lume luate și la lume date

Tags: , , ,

Continuând mai vechea idee de a promova cultura naţională, azi vreau să vă aduc în atenţie o poezie semnată de un poet creştin, legionar(printre altele) şi fost puşcăriaş la începutul erei comuniste române, pe numele său Nichifor Crainic. Dar nu de persoana acestuia vreau să mă ocup, ci, de o poezie de-a sa numită „Unde sunt cei care nu mai sunt?”. O poezie excepţională, de geniu, şi din fericire nu e singura de acest fel care ii aparţine; aş vrea să mai menţionez încă două poezii de-ale sale, dragi mie, şi anume: Cântecul potirului şi Rugăciune din amurg.

Nichifor Crainic

În ideea de a nu fi etichetat ca legionar, personal consider că trebuie să luăm de la fiecare ce este mai bun şi să nu încurcăm Omul cu Opera sa. De aceea, nu vreau să mă ocup de viaţa sa, ci de ceea ce ne-a lăsat şi va dănui, sper, peste ani şi ani; pentru că, munca sa este rodul filosofiei creştine populare româneşti, care reprezintă o parte din esenţa poporului român, şi transpusă în versuri într-un mod original(inspirat evident din gândirea populară creştină românească), şi personal.
De ce, această poezie, ”Unde sunt cei care nu mai sunt?”? Ei bine, nu cred că eu sunt primul care a descoperit frumuseţea acestei poezii, ci au facut-o mulţi alţii înaintea mea, iar unii au tecut-o şi în categoria muzicală; astfel am întâlnit-o într-o intrepretare magistrală a maestrului Tudor Gheorghe intitulată în acelaşi mod Unde sunt cei care nu mai sunt?, şi sper să vă încânte spiritul.

„Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candelă ce legănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.”

 

Iertare

Publicate August 4, 2012 de eusirestulumii
Categorii: Nici o categorie

Tags: , ,

De cele mai multe ori, după ce citim o carte, avem de adus o critică cât de mică conținutului, sau unei părți a conținutului, și chiar autorului pentru modul sau perspectiva din care a scris el această carte. Nu condam această practică,  pentru că în funcție de perioada în care a fost scrisă cartea, ea conține unele informații depășite, „răsuflate” sau chiar greșite, iar nouă nu ne rămâne decât să le îndreptăm și să le aducem din realitatea trecutului în cea a prezentului. Critica trebuie să fie constructivă. Dar, v-ați pus vreodată în pielea autorului, care scria cartea acum 200, 100, 50 de ani? V-ați gândit cărei realități, a cărei perioade se adresează? Poate da, dar mai mult nu.

Nicolae Iorga

Totuși, unii dintre ei s-au gândit și la cei ce vor urma, la cei care le vor citi operele pe care le-au scris cu atâta trudă și în care au pus suflet, dându-le viață, făcând din ele capodopere și lucrări de referință chiar și după atâta timp.

Nicolae Iorga, este unul dintre cei care s-a gândit cum va fi privită și primită opera sa, după ce el nu va mai fi decât sufletul operelor sale, spunând, parcă, ca pentru sine, și totodată pentru noi toți:

 

”Într-o bună zi, o instituție culturală de savanți serioși și valoroși și de cercetători riguroși va organiza ceea ce am adunat eu și vor face ceva mai accesibil și mai strălucit decât am fost eu în stare să fac. Făcând aceasta, ei vor scoate în evidență greșelile și lacunele mele, uitând eforturile continue pe care le-am făcut și ignorând cât suflet am depus în munca mea. Să-i ierte Dumnezeu, pentru că eu i-am iertat deja”.

Dumnezeu să-l ierte, și să-i ierte pe toți!

“Ostași, Vă ordon: Treceți Prutul!”

Publicate Iunie 22, 2012 de eusirestulumii
Categorii: Nici o categorie

Tags: , , ,

La 22 iunie 1941, generalul Ion Antonescu, dădea ordinul de zi, cu privire la eliberarea Basarabiei de sub jugul bolșevic. Acest ordin, este un îndemn încurajator și însuflețitor adresat soldaților români, dar care, pe lângă celebrele fraze, precum: “Ostași, Vă ordon: Treceți Prutul!” și “Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii Voievodali ai Bucovinei”, mai conține și câteva referiri către armata reich-ului, și către adolf hitler. Am ales să postez întreg “Ordinul de zi”, pentru că, înainte de a aprecia sau condamna greșelile generalului Ion Antonescu, cel mai potrivit este să le și cunoaștem; de aceea am ales, sine ira et studio[1], de dragul istoriei, să vă pun la dispoziție, întregul “Ordin de zi”, lăsând fiecăruia posibilitatea de a-și forma o părere proprie despre acest subiect.

 

Ordin către armată[2]:

                        „Ostași,

V’am făgăduit din prima zi a noii domnii și a luptei mele naționale, să vă aduc birunță.

Să șterg pata de desoanoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri.

Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.    

Ostași,

Vă ordon:

Treceți Prutul,

Sdrobiți vrăjmașul roșu al bolșevismului, pe frații noștri cotropiți.

Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii Voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre.

            Ostași,

Plecați azi pe drumul biruințelor lui Ștefan cel Mare, ca să cuprindeți cu jertfa voastră, ceeace au supus strămoșii noștri cu lupta lor.

Înainte!

Fiți mândri că veacurile ne-au lăsat aci straja dreptății și zid de cetate creștină.

Fiți vrednici de trecutul românesc.

Ostași,

Veți lupta cot lacot, suflet la suflet, lângă cea mai puternică și glorioasă armată a lumii.

Îndrăsniți să vă măsurați vitejia și să vă dovediți mândria, camarazilor voștri.

Ei luptă pe pământul moldovean, pentru granițele noastre și pentru dreptatea lumii.

Fiți vrednici de cinsta pe care v’au făcut-o istoria, armata Marelui Reich și neîntrecutul ei comandant Adolf Hitler.

Ostași,

Înainte!

Să luptați pentru gloria Neamului;

Să muriți pentru vatra părinților și a copiilor voștri;

Să cinstiți prin vitejia voastră, amintirea lui Mihai Vodă și a lui Ștefan cel Mare, a martirilor și eroilor căzuți în pământul veciniciei noastre, cu gândul țintă la Dumnezeu.

Să luptați pentru desrobirea fraților noștri, a Basarabiei și Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieții și căminurilor batjocorite de păgânii cotropitori.

Să luptați pentru a ne răsbuna umilirea și nedreptatea.

V’o cere neamul, Regele și Generalul vostru.

            Ostași,

Isbânda va fi a noastră.

La luptă.

Cu Dumnezeu înainte!”


[1] „fără ură și părtinire”

[2] Acest ordin a fost publicat și în revista Historia, an XI, nr. 144, iunie 2011

Superstiții în occident

Publicate Mai 6, 2012 de eusirestulumii
Categorii: Gheorghe Șincai

Tags: , ,

După cum am arătat în postul precedent, Curtea de la Viena a încercat să evite omorârea celor nevinovați acuzați de farmece și vrăji, aceasta mai ales pentru că în partea apuseană a continentului nostru, măsurile luate erau foarte drastice(de cele mai multe ori sentința era moartea) și luate pripit, de cele mai multe ori, iar probele la care erau supuși, chipurile, pentru a-și dovedi nevinovăția erau inumane și de cele mai multe ori de netrecut; astfel că mureau multe persoane nevinovate, acuzate pe nedrept de asemenea practici. Mult sânge a trebuit să curgă în vestul Europei pentru ca, într-un final, oamenii să se „civilizeze”, la noi această vânătoare de vrăjitoare a fost mult mai temperată și fără prea mari represiuni. Persoane despre care se spune că ar fi trecut, cu brio, peste aceste probe sunt de cele mai multe ori legende sau doar invenții. În puține cazuri cei acuzați au trecut probele și au fost absolviți de vină, închipuită sau nu.Gheorghe Sincai

Una dintre aceste practici sau probe de dezvinovățire occidentale ne este prezentată și de Gheorghe Șincai:

„În vremile cele mai de demult, când foarte se întunecasă partea cea mai mare a apusenilor [occidentalilor], aceștia, măcar că erau creștini, la atâta nebunie venise de, la pîrile care nu se putea altmintrelea arăta, silea pre oamenii cei pîriți să țină un fer înfocat în mână ca să-și arate nevinovăția, care nebunie așa o isprăvea: se ruga cu toții lui Dumnezeu ca pe cel nevinovat, la atingerea de ferul cel înfocat, să-l apere de toată vătămarea, iară pe cel vinovat să-l vădească prin arderea mâinilor sau a picioarelor lui, cu care va atinge el ferul cel înfocat. Și așa de superștițiozi era oamenii de pe vremurile acelea de credea că Dumnezeu va și face minunea aceea[1]. Drept aceea, când se pîra cineva p(entru) p(ildă) că este strigoi, se da supt grija preotului ca în trei zile să ajune și să se roage lui Dumnezeu. După trei zile preotul se îmbrăca în veșmintele cele besericești, stropea o săgeată de fer cu apă sfințită și o punea pe cărbuni aprinși; cânta cântecul celor trei coconi din cuptor, litaniile și niște psalmi, slujea liturghia și cumineca pe cel pîrît. Apoi, când vrea să dea focul cel înfocat în mâna celui pîrît, zicea rugăciunea cea despre treaba aceasta orânduită. Iară după ce se săvârșea rugăciunea, săgeata cea înfocată se dădea în mâna celui pîrît și el trebuia să o ducă departe de un stânjen[2] și o giumătate, apoi, lăsăndu-o, alerga preotul și înfășurându-i mâna cu care ținusă săgeata, o pecetluia. La trei zile după aceea se făcea cercare și, de nu era așa de sânătoasă mâna ca și cealaltă, pre cel pîrît îl îmbrăca într-o haină făcută din hârtie și împodobită cu tot feliul de tipuri[chipuri] drăcești și-l ardea de viu.”


[1] Șincai preia de la Helmuth informațiile privitoare la procedura juridică medievală, așa-zisa „judecata lui Dumnezeu”, „judicium dei”, cunoscută la noi îndeosebi sub numele de ordalie, de la termenul latinesc ordalium, de provenință germanică: urdela, ordela.

[2] Unitate de măsură a lungimii variind de la 1,96 m la 2,23 m.

George Bariț și superstițiile

Publicate Aprilie 29, 2012 de eusirestulumii
Categorii: Gheorghe Șincai

Tags: , ,

În lucrarea sa, Părți alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă, George Bariț pătrunde și el în istoria neamului său, arătând căsuperstițiile au o tradiție mitică de-a dreptul, aducând ca exemplu existența ei încă de la 1765, atât în popor cât și la nivelui elitei conducătoare și intelctuale. Ceea ce este sigur, este că ele nu au apărut dintr-o dată și că încercarea lui Gheorghe Șincai, de pe la 1800, de a îndrepta acest tip de comportament și de a înlătura superstițiile din mentalitatea țăranilor nu este o luptă închipuită sau de neglijat.

Am ales părerea lui George Bariț, pentru a-i susține lupta lui Gheorghe Șincai, pentru că relatarea sa este totuși una recentă(dacă pot să spun așa, în comparație zilele noastre, ale anului 2012) și vie în memoria autorului și a societății în care trăia. Trebuie să ținem cont și de faptul că George Bariț s-a născut în anul 1812, iar informații cu privire la aceste practici a avut, pe lângă documente, și de la cei mai bătrâni ca el, de la tatăl său, de la bunicii săi sau alții care le-au spus fie sub formă de povești(în cele mai multe cazuri), fie aufost amintite în treacăt. Să aruncăm, deci și o privire asupra relatării lui George Bariț:

„ … împărăteasa [Maria Tereza] făcu pe [Samuel] Brukenthal și cavaler al ordinului S[fântul] Ștefan. Tot atunci la rugarea lui a emanat diploma cu care Principatul Transilvaniei fu înălțat la rangul de Mare Principat peste voia aristocrației, care cocea cu totul alte planuri. Și ca curiozitate vom atinge tot acilea, că în fine se îngrețoșase și împărăteasa de atâtea procese de strigoi; deci tot la rugarea lui Brunkenthal s-a dat ordin de la Curte, ca toate procesele de strigoi să fie submise[supuse] spre revizuire la curte, înainte de a arde sau a cufunda pe ființe cu totul innocente în vreun lac. Pe acest grad rușinătoriu al culturei intelectuale mai stătea clasa aristocratică și patriciană a țării încă și în a(nul) 1765! Sub CarolVI, până și oameni ca generalul Konigsegg crezuseră în strigoi și denunțaseră pe români la Curte, că între ei se află mulțime de fermecători, cari fac mult rău sașilor prin farmecele lor. Chiar și dintre popii catolici și protestanți se aflau destui năuci, cărora nu le era rușine a crede în nimicuri și fantezii de acestea până când abia după câțiva ani au fost casate și apoi interzise toate procesele de strigoi și farmece; acelea însă n-au putut fi exterminate din fantezia multora nici până în ziua de astăzi[1889].”

Și am putea spune, fără să greșim, că nici astăzi in Anno Domini 2012, aceste practici legate de ritualuri magice și spirituale, nu au dispărut.

Superstiții la casa bolnavului

Publicate Aprilie 10, 2012 de eusirestulumii
Categorii: Gheorghe Șincai

Tags: , ,

Cum superstițiile sunt multe și legate de fel de fel de obiceiuri, lucruri, fenomene și alte cele, îndreptarea comportamentului mental în acest context se arată ca fiind o muncă grea, de-a dreptul donquijotiană, iar cum rezultatul nu este cel scontat, te mulțumești cu efectul imediat și cu inițiativa. Gheorghe Șincai abordează și superstiții legate de casa bolnavului, dând la o parte orice urmă de mister cu privire la agravarea situației bolnavului, care stă toată ziua închis în casă nevând camera aerisită periodic, ceea ce poate duce și la grăbirea morții acestuia, atrăgând atenția asupra acestui lucru. Cum aceste indicații nu pot fi spuse mai frumos și mai savuros decât le spune Gheorghe Șincai, să-i dăm puțină atenție:Gheorghe Sincai

„Într-o casă de bolnavi lumina arde mai slab și mai pre-ncet. Pentru aceea cred spuerștițiozii că bolnavul din casă nu va trăi prea-ndelung. Dară aceasta nu este adevărat pentru că nu este lucru mai firesc decât acela ca lumina să lumineze mai slab și puțin în casa în care zace un bolnav. Pricina întâmplărei aceștia sânt aburii cei mulți de carii e plină casa aceea. Știi că spre hrana focului e de lipsă curgerea cea slobodă a aerului și că arderea focului se împedecă de aburi și umezeli. Așadară, lumina cea aprinsă de său sau de ceară încă mai curând și mai bine arde în aerul cel curat decât în cel necurat. Și cu cât e mai necurat aerul cu atâta mai pre-ncet arde lumina. De ține boala omului mai multe zile și cei ce au grijă de bolnav nu s-au sârguit pen(t)ru sloboda curgere a aerului, ca să curețe casa de aburii cei necurați, lumina, în zilele cele mai de pre urmă ale boalei, mai rău și mai pre-ncet trebuie să ardă decât în zilele cele de dinainte, când casa încă nu era plină cu atâța aburi. Dară fiindcă aerul cel cu atâța aburi răi amestecat strică bolnavului și de multe ori moarte încă îi aduce, supeștițiozii cei nepricepuți rău cred că în arderea cea slabă a luminei ceii din casa în care zace bolnavul se cuprinde niscare minune, prin care se arată moarte cea curând următoare a bolnavului. Cât de nebună este credința aceasta de acolo încă poți judeca că, căt se sloboade aer nou în casa bolnavului și se curăță de aburii cei răi, lumina încă, îndată, mai bine și mai luminos arde.”